Poate că de vină e celula valahă despre care vorbea Titu Maiorescu şi care, la o palpare atentă, arată că nu rezistă. Poate că de vină e ţesutul moale al românului, adaptabilitatea lui fără margini, numeroasele lui strategii de acomodare. În fine, poate că de vină e palmaresul nostru istoric, în care nu am fost călăreţi, ci călăriţi. Indiferent cum se prezintă cauza, efectul e acelaşi: tendinţa de-a celebra lucruri pentru alţii se întristează. Ţările mici – iar România e o ţară mică, orice ar gândi şi ar spune patrioţii de mucava încinşi cu brâuri tricolore – manifestă înclinaţia păguboasă de-a transforma înfrângerea în victorie şi de-a fi euforici în situaţii în care alţii afişează melancolia învinsului. „Fiesta la eşec”, iată o contribuţie de seamă a românilor la fondul mondial de comportamente contradictorii.
Una dintre cele mai cunoscute deghizări ale înfrângerii în triumf este o carte cu un titlu la condiţional perfect în marginea unei prestaţii mai mult ca imperfecte. Cartea se cheamă „Ar fi fost prea frumos”, e scrisă de Ioan Chirilă şi elogiază felul în care am pierdut finala Cupei Davis din 1972 în faţa Statelor Unite la Bucureşti. „Ar fi fost”: irealizabilul a cărui tristeţe nu s-a risipit nici după mai bine de o jumătate de secol de la finală. „Ar fi fost”: ratarea „de justesse” sau, fiindcă tot a jucat şi Ţiriac, ratarea „la mustaţă”. „Ar fi fost”: imposibilul stropit cu lacrimi şi frustrări. Titlul cărţii lui Ioan Chirilă (atenţie, cartea e realmente splendid scrisă) face aceeaşi acrobaţie ca titlul articolului de faţă: costumează înfrângerea în hainele de gală ale victoriei. Şi cere o sărbătorire frenetică, pe măsura evenimentului. Ceea ce declanşează întrebarea: dacă eşecul merită celebrat, cum ar trebui să te comporţi în caz de succes? Cum ar arăta atunci ţinuta de gală? Şi care ar fi coloana sonoră a izbânzii?
N-a trecut foarte multă vreme de când, într-o anchetă cum sunt atâtea în fotbalul nostru, golul cel mai frumos marcat de un român a fost cel al unei înfrângeri. Premiantul este Ianis Hagi, care a primit acolada anului 2021 pentru golul înscris în meciul Germania-România 2-1. Carevasăzică tot un eşec, drapat la rândul lui în veşmintele victoriei. E greu de crezut că, în anchete similare, naţionalele respectate ale lumii şi-ar alege ca reuşită de top un gol marcat într-un meci pierdut. Noi însă, abonaţi de mult la clişeul căzutului de pe un cal frumos, ne facem datoria şi de data asta şi instalăm pe prima treaptă a podiumului reuşita dinăuntrul unei nereuşite. Paradoxul român are mai multe faţete decât un diamant sud-african, iar una dintre faţete ţine de felul în care ne încăpăţânăm să vedem adeseori, cu ochii noştri de şoim, partea bună a părţii rele.
Coborând din naţional în regional sau municipal, iese acum la defilare meciul de duminica trecută dintre Universitatea Craiova şi FCSB. Stadionul e ticsit şi atmosfera sud-americană nu doar fiindcă meciul are o miză importantă, ci şi fiindcă în tribune stau şi se uită, cu ochii vătămaţi de epigonismul urmaşilor, jucătorii care au fost la câţiva centimetri şi câteva minute de o primă finală europeană a unei echipe româneşti de club. În fond însă, ce serbează oltenii duminică, 30 aprilie 2023? Ratarea unei calificări, nimic altceva. Sigur, de data asta nu mai e vorba de un eşec. Dar nici de o victorie. Ci de o ratare, de oprirea în semifinale – e adevărat, după un traseu care astăzi li s-ar părea SF celor care se uită la meciurile noastre din Liga 1. Craiova fotbalistică preferă să nu comemoreze, ci să celebreze cele patru decenii de când Benfica lui Filipović face 1-1 şi se califică în finală în temeiul golului înscris în deplasare, după 0-0 acasă.
Boldici, Lung, Negrilă, Ciupitu, Ungureanu, Cârţu şi ceilalţi fotbalişti de odinioară sunt invitaţi să se comporte jubilativ în amintirea uneia dintre cele mai triste zile din istoria echipei. Exuberanţa spectacolului ar trebui să evoce un succes, nu un rateu. Şi totuşi, asistenţa exultă şi ovaţionează de parcă Universitatea nu numai c-ar fi ajuns în finală în 1983, dar ar fi şi câştigat-o. Cum însă viaţa este ironică, Craiova pierde tocmai în primul meci de sold-out al sezonului. Cum ironiile sunt de multe ori amare, FCSB câştigă jucând incomparabil mai prost decât adversarul. Şi cum amărăciunea are muchiile ei tăioase, Andrea Compagno, care marchează primul gol, ar fi trebuit să fie deja la duşuri dacă arbitrul i-ar fi arătat al doilea cartonaş galben. În afară de spectatorii veniţi de la Bucureşti, lumea pleacă decepţionată de la stadion.
Tristeţea e atât de mare, încât nu mai stă nimeni să întrebe: dragi români scuturaţi de frisoane festiviste, când oare veţi renunţa să vă sărbătoriţi ratările?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER